Metode de irigare pentru culturile bacifere: Avantaje și dezavantaje
Irigarea aduce sporuri substanțiale de producție, precum și dimensiuni superioare ale fructelor. Irigarea trebuie începută atunci când plantele nu prezintă încă semne de deficiență de umiditate. Timpul optim pentru udare este de a menține nivelul de umiditate din sol la 70-75% din capacitatea de câmp.
Pentru a calcula productivitatea necesară a sursei apă este necesar să se țină seama de eficiența relativă a sistemului de irigații selectat și de faptul că plantația va necesita 20-30 mm de apă săptămânal, provenite din precipitații naturale sau din irigări artificiale. Există două metode de irigare pentru culturile bacifere: prin aspersiune și prin picurare. Informațiile se conțin în Ghidul practic pentru producătorii agricoli: „Bunele practici de creștere a fructelor, strugurilor și pomușoarelor în contextul schimbărilor climatice”.
Irigarea prin aspersiune este metoda cea mai ieftină și asigură o bună aprovizionare cu apă a solului, nu numai pe rând, ci pe întreaga suprafață cultivată. Alt avantaj este acela că se spală și se împrospătează foliajul. Dintre dezavantaje menționăm: consumul mare de apă pe unitatea de suprafață și favorizarea dezvoltării bolilor la nivelul tulpinii și fructelor, în special Botrytis, Didymella și Clandosporium.
În funcție de aprovizionarea cu apă a solului și de tipul de sol, în timpul verii se fac 1-2 udări săptămânal pe solurile mai grele și 2-3 udări săptămânal pe solurile mai ușoare, cu norme de 200-250mc/ha (20-25 mm).
Irigarea prin picurare este metodă cea mai rațională din punct de vedere al utilizării apei, face posibilă introducerea îngrășămintelor solubile în apă în timpul fertilizării și insecticidelor pentru combaterea dăunătorilor solului. În acest caz apa trebuie purificată de impuritățile mecanice și biologice în scopul evitării blocării conductoarelor, filtrelor și tuburilor de apă. Irigarea prin picurare constă în distribuirea apei de udare pe direcția rândului de plante sub formă de picături, în ritm relativ constant, cu ajutorul unei conducte de material plastic sau de cauciuc cu ∅=1,8-2 cm prevăzute cu dispozitive de picurare pentru fiecare plantă.
La irigare se folosesc norme mici de udare, dar cu o frecvenţă mai mare, poate fi practicată pe teren denivelat, pe sol ușor sau greu; realizează economie de forţă de muncă. O udare cu 10-15 mc/ha/zi timp de trei zile consecutiv poate asigura umiditatea corespunzătoare la nivelul rădăcinii.
Dintre dezavantaje menționăm: blocajele pot apărea cel mai des din cauza precipitării sărurilor minerale, care pot înfunda emițătorii de picurare, rezultând o distribuție neuniformă a apei în timpul irigării și aplicarea neuniformă a îngrășămintelor în timpul fertilizării. Aceasta împiedică dezvoltarea uniformă a plantelor, reduce randamentele și pune în pericol calitatea fructelor.
Simptomele precipitărilor minerale în tuburile/emițătorii de irigare prin picurare apar de obicei ca depozitări albe calcaroase. Apa de irigare poate conține 0,15-1,0 g/l săruri solubile. Reacția apei de irigație trebuie să fie cu pH-ul cuprins între 6,5-7,5.
Temperatura optimală a apei de udare este de 20-28°C, apa cu temperatura mai mică de 12-13°C fiind nefavorabilă pentru irigație.
Înainte de irigare producătorul trebuie să cunoască pH-ul apei și conductivitatea electrică a apei (EC) de irigare, care este alt indicator de bază la formularea programului de fertigare și în general al reușitei culturii.
Acest indicator măsurat în soluția nutritivă (apa + soluția de fertilizare dizolvată) nu trebuie să depășească 2.2 μS/m, în caz contrar dezvoltarea plantelor va fi anevoioasă. Odată cu mărirea pH-ului apei are loc scăderea absorbției apei de către plante, în așa fel apa (soluția) pentru irigare devine insolubilă pentru plante și desigur nu poate fi utilizată în scop de irigare.
